Expresul

Ala Mutilica: Pentru a câștiga, uneori trebuie să pierzi ceva

Toată lumea suferă de plictiseală. Ne plictisim acasă, la lucru, oriunde. Uneori suntem impuși să punem în practică diferite comportamente numai pentru a scăpa de ea. Este numită, pe drept, rădăcina tuturor relelor.

Ce este, de fapt, plictiseala? Se presupune că ai prea multă energie, dar nu realizezi ce ai putea face cu ea. Atunci începem a da vina pe mediu, muncă, familie, prieteni. Numai nu pe noi înșine. Vreau să vă spun despre plictisela profesională, des întâlnită la noi. Cauzele? Nu ne găsim locul, fiindcă organizația ne oferă un mediu opus celui cu care suntem compatibili. Nu ne regăsim și atunci încetăm să ne implicăm, devenim indiferenți, plictisiți.

Altă cauză este lipsa de oportunități de dezvoltare. Devenim lipsiți de creativitate și iar plictisiți. Soluția ar fi schimbarea. Să ne schimbăm munca, locul de trai, atitudinea. Căci, în cele mai multe cazuri, pățim ca fetița din povestea mea.

”A fost odată o fetiţă care trăia într-o casă simplă, sărăcăcioasă, aşezată pe vârful unui deal. Pe măsură ce creştea, putea zări de la fereastra ei tot mai multe lucruri minunate în valea de la poalele căsuţei.
Cel mai mult o încânta o clădire mare, cu ferestre de aur, a căror strălucire îi stârnea fantezia. Ea visa cât de frumos ar fi fost să trăiască acolo.

Deşi îşi iubea părinţii din tot sufletul, fetiţa tânjea după acea casă asemănătoare unui palat din poveşti. O vedea incomparabilă cu bordeiul ei umil şi înghesuit. Aproape în fiecare zi, rămânea ore în şir cu privirile aţintite către clădirea cu ferestre de aur, ţesând în minte felurite şi încântătoare poveşti.

Atunci când a ajuns destul de mare ca părinţii ei să aibă încredere în ea, fetiţa le-a cerut voie să facă o plimbare pe poteca ce trecea pe lângă grădina lor. Deşi nu mai ieşise niciodată singură din curte, mama i-a făcut pe voie.
Fetiţa a deschis cu o mică ezitare poarta scârţâitoare şi a pornit pe potecă, din ce în ce mai sigură. Știa încotro se îndreaptă, iar paşii i-au devenit mai repezi pe măsură ce se apropia de casa cu ferestre de aur.

Când a ridicat privirea spre obiectul fanteziilor ei, dezamăgirea a lovit-o, spulberându-i toate visele. Casa părea părăsită de multă vreme, pereţii îi erau scorojiţi asemeni unui lepros, iar ferestrele întunecate şi murdare îşi dădeau gol tristeţea atunci când nu mai erau în stare să reflecte razele soarelui.

Cuprinsă de mâhnire, cu capul în pământ, fetiţa a pornit înapoi, târându-şi picioarele către locuinţa ei. La un moment dat, şi-a înălţat capul şi şi-a îndreptat ochii înainte. Priveliştea din fața ei a lăsat-o fără respiraţie.

La mică depărtare, pe vârful unui deal, se oferea privirilor o casă cochetă, având ferestrele cu totul şi cu totul din aur, graţie soarelui care se oglindea în ele. Nu era alta decât casa copilăriei ei. Imediat şi-a dat seama că trăise până acum, fără să ştie, într-o casă din aur, iar dragostea şi căldura cu care fusese înconjurată făcea ca locuinţa ei să fie învăluită mereu în sclipirea preţiosului metal. Toate minunăţiile dorite cu pasiune erau chiar acolo, în propria ei casă.”

Spuneți-mi, dragii mei, de câte ori ne vă lăsați vrăjiţi de poleiala ieftină şi strălucirea falsă a lucrurilor ori oamenilor din jurul vostru ? Ce este nou sau altfel decât ştim ori ne închipuim ne captivează sau ne intrigă?

De aici şi până la subjugarea faţă de orice este noutate ori lucru deosebit este doar un pas.  Chiar dacă ne rătăcim în lumea imaginară, avem întotdeuna şansa de a ne îndrepta spre noi înşine, către valorile şi adevărurile noastre esenţiale. Doar un pas. Îndrăzniți!

Morala: E suprinzător cât de multe amintiri se clădesc în jurul lucrurilor neobservate la un moment dat. Ciudate lucruri sunt amintirea şi speranţa; una priveşte înainte, cealaltă înapoi; una este a zilei de azi, cealaltă a zilei de mâine.

(98 vizualizări)