Expresul

Ala Mutilica, despre compasiune și afecțiune

Recitindu-l pe Ion Luca Caragiale, am găsit un citat: ”Energia cea mai înaltă a unei națiuni îi este propria gândire”. Dacă facem o analiză a zilelor noastre, când omenirea elaborează intelectul artificial, atunci cum e cu gândirea?

Totul e artificial, zâmbetele, comportamentele, mâncarea, apa. A rămas doar un singur lucru ce ne mai ține în specia de oameni – sufletul. Dar mă gândesc că, într-o bună zi, va deveni și el artificial.

Un vechi proverb spune că orice atac este un strigăt după ajutor. Atacul se naşte din suferinţă. Atacul se naşte din lipsă.
De ce te-ai supăra pe cineva care suferă? Oferă compasiune şi iubire necondiţionată, fără a dori recunoaştere sau răsplată. Doar oferă. Pentru că ai la dispoziţie Infinitul. Aşa poţi schimba lumea. Aşa poţi transforma orice viaţă şi orice percepţie asupra vieţii.

Fiți de acord, în multe cazuri, noi nu putem arăta compasiune. De dimineață până seara ne gândim cum să ne menținem pe linia de plutire, cum să ne ajutăm familia să răzbească? Oare cum ne putem gândi  la alții, când avem atâtea și atâtea probleme?
Un studiu realizat în urmă cu doi ani arată că, prin blândețe și meditație, oamenii pot deveni mai sensibili la nevoile altora. Studiul a fost realizat pe un grup de călugări tibetani. Ei au fost uimiți să afle că mila se poate învăța la fel de ușor precum înveți să cânți la un instrument.

Scanarea creierului participanților a arătat că au existat schimbări semnificative în modul în care acesta funcționa. Se știe că, doar după ani de exersare, călugarii tibetani ajung să poată controla emoțiile și gândurile. Noi, gândindu-ne doar la bunăstare și fericire, nu ne întrebăm cum ne putem învăța pe sine arta de a fi milos cu ceilalți. Pentru că ceea ce dorim să ni se arate, și anume ințelegere, trebuie mai întâi oferită.

Vreau să vă propun, dragi cititori, o scrisoare deschisă de la un cătel, decis să fugă de acasă.
”Dragă stăpâne! După cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut că este și casa mea. Am pus în bagaj doar strictul necesar. Am luat o hăinuță – să îmi țină de cald pe vreme rece. Un pic de mâncare, cât pentru vreo două zile, castronul și o sticluță cu apă. Nu am vrut să abuzez prea mult de bunăvoința ta. Dacă, totuși, te vei întreba de ce am luat această decizie, îți pot hămăi câte ceva dintre motive.

În primul rând, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu mă făceam vinovat. Nu ai stat nici o clipă să te intrebi, ci m-ai pedepsit exact așa cum știi că nu-mi place. M-ai pus să stau ore în șir doar pe metrul meu pătrat de păturică. Nu m-ai scos la o plimbare suficient de lungă ca să îmi dezmorțesc lăbuțele. Și apoi tot pe mine ai dat vina că am făcut în casă.

Dacă am mai ros câte un fir din casă, nu te-ai întrebat niciodată dacă nu cumva am făcut-o din plictiseală. Pentru că stăteam mai bine de opt ore singur. Jucării nu prea căpătam. De aceea eram nevoit să mă mulțumesc cu ceea ce îmi era mai la îndemână. Ei bine, eram invariabil pedepsit și pentru asta.

Nu te-ai intrebat nicodată dacă eu am nevoie de afecțiune? Să îmi dai și mie puțină atenție, puțină drăgăreală, te-ai gândit?
M-am simțit singur de-atâtea ori și aveam atâta nevoie de afecțiunea ta, dar nu am primit-o!
De aceea am decis să plec. Mai bine o viață de câine pe strazi decât să mă simt abandonat în propria casă. Dacă totuși te răzgândești, mă găsești timp de două zile pe preșul de la magazinul alimentar. Mai am o speranță! Al tău, Puc…”

Morala: Omul care este lipsit de sentimentul tristeței e tot atât de vrednic de compătimire ca și omul care nu știe ce-i bucuria sau care și-a pierdut simțul umorului. Absența chiar și numai a unui dintre aceste sentimente înseamnă sărăcie spirituală. Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte. Unicul om care îți va fi alături toată viața ești tu. Trăiește până ești în viață.

(73 vizualizări)