Expresul

OPINII. Cele patru drumuri pe care nu calcă orișicine

Răsfoiam o carte veche de citate și m-a frapat una dintre ele: ”Suntem fiinţe de rostiri şi de tăceri, care înaintăm uneori pe acelaşi drum, foarte aproape unii de alţii, dar mult mai rar ne aflăm în acelaşi timp pe cele patru drumuri care se numesc: a îndrăzni să ceri, a şti să dai, a putea să primeşti şi a-ţi asuma riscul de a refuza”.

Mă gândeam cum e viața. Foarte ciudată. Nu ne prea asumăm riscuri. Ne place mai mult bârfa, durerea altcuiva sau să stăm și să batem din palme, când cineva e înjosit.

Unul dintre cele mai mari lipsuri majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrăzneala, ci adevăratul curaj, care în fața fiecărei probleme spune liniștit: ”Există cu siguranță o soluție pe undeva, iar eu o voi găsi”.

Avem mai multă încredere în oameni necunoscuți decât în cei cu care conlucrăm zi de zi. Majoritatea dintre noi avem încredere să ne urcăm într-un autobuz condus de un necunoscut. Acordăm încredere acestor oameni și multor altora, cum ar fi medici, profesori, traineri, zidari, constructori. Mai puțin avem încredere în noi înșine.

Viața noastră nu este nici drept, nici obligație. Este o stare efemeră, provizorie. Are câteva rădăcini pe care nu toți le înțeleg: a trăi în prezent, a accepta inevitabilul, a prețui miracolele imprevizibilului și a-i iubi pe toți necondiționat.

”În una dintre cele mai simpatice povești este vorba despre o bătrână broască țestoasă care avea doi prieteni buni, doi bâtlani. Ei au trăit în armonie până când a venit o secetă cumplită, care a secat balta lângă care locuiau.

Cu tot regretul, au fost  obligați să caute soluții ca să se salveze. Pentru bâtlani era simplu: își luau zborul și nu se opreau până nu găseau un loc bun, dar cu broasca ce să facă?

S-au hotărât să găsească o tijă solidă, pe care să o țină fiecare de câte un capăt, iar broasca să se prindă cu gura de mijloc.
În sfârșit, cei trei prieteni și-au luat zborul. Desprinderea de pământ a fost cam dificilă. Cei doi bâtlani nu erau obișnuiți cu această greutate, dar, curând, au adoptat un ritm regulat, desfăcându-și la unison aripile puternice.

Zburau astfel peste pământul pustiit: câmpuri de bumbac devastate, orezării abandonate și, ici și colo, corpuri de animale moarte. Pe la amiază, pe masură ce înaintau spre nord, peisajul devenea mai verde, mai vesel.

Pe la mijlocul după-amiezii, țăranii care lucrau în câmp au zărit acele zburătoare ciudate.
”Vedeți ce inteligentă este țestoasa!”, au exclamat ei, după care au explicat de ce: ”E transportată de doi bâtlani!”.

Broasca s-a ferit să răspundă, dar, în timp ce strângea bățul în gură, savura complimentele.
Acum treceau deasupra unui oraș cu templuri, grădini, acoperișuri aurite. Vorbele de laudă, rostite la adresa ei, o îmbătau ca o mireasmă puternică de tămaie.
”Să fie oare regina țestoaselor? Ați remarcat ce bidivii are? Ce mod inteligent de a călători!”, se auzea.

Cei doi bâtlani și-au continuat zborul, dar oboseala începea să le îngreuneze aripile. Erau nerăbdători să găsească un râu, un lac liniștit, unde să coboare.

Când treceau pe deasupra unei pajiști, câțiva ciobănași au arătat spre ei cu degetul. Doamna țestoasă, care nu se mai sătura de complimente, a tras cu urechea: ”Uitați-vă la bâtlani, a spus un băiat. O poartă pe țestoasa aceea, probabil ca să o mănânce la masa de seară. Cât sunt de inteligenți!”.

”Ciobani prostănaci! Nu întelegeți nimic!”, a vrut să strige ea.

Dar, cum a deschis gura, s-a prăbușit la pământ și carapacea s-a spart.
Cei doi bâtlani au coborât triști, s-au rotit o clipă deasupra sărmanei lor prietene, apoi au dispărut în depărtare.

Ințeleptul, spune maestrul zen, primește la fel laudele și disprețul. Nimeni nu ne poate agresa moral fără consimțământul nostru, noi suntem cei care deschidem căile supărării.
Nimic nu ar fi trebuit să o facă pe broasca țestoasă să dea drumul bățului. Insulta, disprețul, reprezintă opinia celui care o face, e problema lui, nu a noastră. Cine e perfect?”.

Morala: Norocul orb ajută îndrăzneala oarbă. Sunt vremuri în care nu poţi înainta decât mergând contra curentului. Datoria oamenilor prudenți este să prevadă greutățile înainte de ivirea lor și să le împiedice să apară, iar datoria celor curajoși este că, atunci când greutățile se ivesc, să le înfrunte.

(62 vizualizări)