Scriam într-o postare pe facebook că, pe vremea când eram la școală, nu prea am avut rolul de prințesă, regină și așa mai departe. Pe atunci, eram sigură că problema era în părul scurt pe care-l aveam.

După ce mi-am scris gândurile pe facebook, am observat că persoanele care mă urmăresc vorbesc despre alte probleme. Alte probleme, legate de rolurile  și importanța copiilor la grădiniță.

Nu neg faptul că, pe vremea când eram eu la școală sau grădiniță, erau copii preferați de către profesori, educatori. Era vizibilă această problemă, doar că, la fel ca și astăzi, părinții se tem a vorbi, ca nu cumva copilul să fie neglijat apoi, lăsat la o parte.
Puțini sunt părinții, care se gândesc la personalitatea copilului său, în ce mediu se dezvoltă sau cum este tratat.

Recent, într-o discuție, o mamă îmi povestea despre cum au petrecut sărbătorile de iarnă la grădiniță. Femeia se plângea că, pentru că nu e în asociația părinților, fetița ei a fost cam ignorată, nu i s-a oferit nici un rol, din motivul că nu a dorit să dea bani pentru cadou  educatoarei.

Dânsa se întreba disperată cu ce este vinovat copilul în acest caz? Da, evident aceeași întrebare mi-am pus-o și eu. Ce poate un copil să facă în cazul în care părinții iau unele decizii? Sau de ce copilul trebuie implicat în problemele celor maturi?
Da oare la grădinițe și școli copiii nu trebuie să fie egali? Și unde mai pui că asociațiile acestea stau deja în mintea mea, deși nu sunt părinte, și mă gândesc cum să lupt cu ele și să le schimb conotația.

După mine, o asociație a părinților nu ar trebui să aibă doar scopul de a aduna bani sau să facă reparație în clase, grupe.
Vorbeam despre cum la grădiniță și școli copii sunt divizați în categorii sociale sau după cum sunt părinții. Asta e. În secolul al XXI-lea, noi încă ne întâlnim cu așa ceva.

Mi-amintesc că, pe când eram prin clasa a cincea, am uitat să-i spun mamei că trebuie să dau bani pentru cadou la școală. Din neatenție, mi-a scăpat acest moment. Nimeni nu și-a dat mare străduință să mă mai întrebe dacă aduc bani sau nu.
Cadoul a fost cumpărat, sărbătoarea era în toi. Iată că vine momentul când trebuie de oferit cadoul. Una dintre mame roagă să se ridice toți copiii care au dat bani pentru cadou, pentru a i-l oferi dirigintei.

Eu am rămas pe scaun, cu capul plecat și ochii înlăcrimați. Eram copil, iar această rușine o aveam ori de câte ori se cumpăra cadouri, aveam impresia că iarăși toți cred că eu nu am dat bani. Și asta, chiar dacă părinții mei erau cei care, la început de an școlar, cumpărau caiete și stilouri pentru copii din familii nevoiașe și, prin intermediul directorului școlii, le ofereau celor care nu le aveau.

Era un gest nu de fală, pentru că despre aceasta cunoșteam doar noi și directorul. Dar iată, pentru că, odată, nu am dat 20 de lei pentru cadou, o femeie, care avea și dânsa copil, a făcut din  aceasta o dramă, punânu-mă în cea mai proastă ipostază.

Sunt amintiri amare, care mi-au oferit o lecție pentru toată viața. Copilul meu niciodaă nu va ști și nu va fi implicat în astfel de asociații, cumpărături de cadouri sau alte fapte, în afară de studii și educație. Cred că e timpul ca și părinții de azi, cei de mâine și, evident, profesorii, să înțeleagă acest fapt.

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

(462 vizualizări)

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: