Cred că vă amintiți cu toții, dragi cititori, de ,,Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă? Încep așa: ”Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei…”.

Da, erau vremuri când copii învățau nu din obligațiune, ci din dorință. Învățau doar cei care doreau să devină oameni. Tot badea Ion ne spunea că ”Dacă toată lumea ar învăţa carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”.
Acum ce avem? Avem o generație care numai internetul și împodobitul știe. Cartea nu face parte din aceste proprietăți. Și toți cresc pentru a trage ciubotele cuiva.

Nu știu cărui căpos i-a venit ideea să scoată din școli uniforma școlară, dar mare greșeală a făcut.
Generația mea, din toate produsele cosmetic, folosea pieptenele, săpunuș, șamponul și un parfum luat pe ascuns de la mama.
Nu sunt împotriva machiajului, dar cred că ar fi de dorit să avem în gentuță și un săpun. Parfumul nu acoperă toate mirosurile.  Faceți tot posibilul, dragi copii, să vă  maturizați rapid și uitați să vă trăiți copilăria.

Generația mea ține minte o mulțime de jocuri care ne-au făcut copilăria ,,veselă și nevinovată”.  Cred că unii își mai amintesc – coarda, de-a v-ați ascunselea, am pierdut o băsmăluță, baba-oarba, telefonul fără fir, hărtie-foarfecă-piatra și multe altele.
Îmi pare foarte rău că azi copiii nu se mai joacă în jocurile de altă dată. Mai sper că există pe undeva o mamă care sare coarda împreună cu fiica ei, un tată care își învață feciorul ”Rațele și vânătorul”, părinți care vor juca împreună cu copiii ,,Într-o călimară, plină cu cerneală”.

Îmi pare rău că azi copiii nu mai citesc povești. Povești ce ne învățau bunătatea, recunoștința, stima, generozitatea,  curajul și modestia. Povești ce ne învață să ai speranță că visele se vor îndeplini, să fii un prieten adevărat, să iubești și să prețuiești viața.
,, A fost odată că niciodată, un băiat mic şi vesel. Copilul era foarte mic şi ştia să spună doar mama şi tata. Dar mânuţele, picioarele şi ochii lui ştiau deja să vorbească.
Într-o noapte, când dormea în pătuţul lui, mâinile, picioarele şi ochii au început să se certe: care are mai mare importanță.
„Noi suntem cei mai importanţi! Fără noi, picioarele nu ar şti pe unde să meargă, iar mâinile nu ar şti ce să prindă”, au spus ochii.
„Nu, noi suntem cele mai importante! Bineînţeles, ochii văd, dar mâinile se joacă cu jucăriile”, au spus mâinile.
„Vă înşelaţi, noi suntem cele mai importante! Noi suntem cele care alergăm primele spre jucării”, au spus şi picioarele.
Aceste argumente au fost auzite de un elf care dormea pe un raft plin de cărţi cu basme, lângă pătucul copilului. „Spuneţi numai prostii”, a intervenit el. „Nu realizaţi că singure nu aveţi nici un rost? Doar împreună formaţi un corp puternic şi agil. Şi sunteţi importante doar atunci când lucraţi împreună, aşa încât băieţelul să poată alerga, să se joace şi să vadă lumea. Voi aveţi o singură misiune: să îl protejaţi şi să îl ajutaţi”.

Atunci când mâinile, picioarele şi ochii au auzit cuvintele elfului, s-au ruşinat. Au realizat imediat că sunt la fel de importante pentru băieţel.

De atunci, nu s-au mai certat niciodată, s-au împrietenit şi au început să lucreze împreună pentru binele celui mic. Iar copilul a crescut şi a devenit un băiat fericit şi plin de viaţă. Pentru că acolo unde este armonie şi prietenie, toată lumea este fericită şi veselă”.

Morala: Copilăria nu este de la naștere până la o anumită vârstă, iar la o anumită vârstă copilul a crescut și ia toate lucrurile copilărești și le pune la o parte. Copilăria este regatul unde nu moare nimeni.  În copilărie dorești totul, în tinerețe și la maturitate ceva anume, la bătrânețe nimic.

 

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

(36 vizualizări)

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: