Parcă o văd acum pe soția mea, Diana, cum se frământa. De câteva zile nu-și afla loc. „Ce se întâmplă?”, nu mă puteam dumeri.

Griji erau de ajuns. Eu și cu soția, la moment ambii activând în școala medie Sipoteni,  ca și majoritatea pedagogilor, așteptam concediul de vară nu numai ca un repaus mare în activitatea didactică. Pe atunci concediul pentru noi era un prilej de regrupare a forțelor, în primul rând, pentru a reuși înfăptuirea la timp a lucrărilor agricole. Pentru familia noastră nu mai importante erau lucrările la construcția casei, lucrări ce durau deja de trei ani.

Dar „povestka”, pe care atât de insistent o ascundea de mine Diana, a pus cruce pe toate planurile pentru vara anului 1992.

„Nu ți-o dau, Sandu! Te rog, nu te duce!”, îmi zise într-un moment de răgaz. Ochii i se umpluseră de lacrimi, care porniră să curgă în mai multe șiroaie pe obraji . Apoi continuă: „Tata ista… Mare patriot s-a găsit! Dacă nu se amesteca el… Și pe tine te știu, nu te oprește nimeni!”. Și a început a plânge în hohote…

Pe urmă am înțeles că un curier de la primărie a adus hârtia cu pricina cu câteva zile în urmă.
A doua zi, eu eram în câmp, iar pe la noi venise în vizită tatăl socru, Vasile, la momentul cela pensionar, fost pedagog și director al școlii de opt ani din sat. Diana, așteptând consolare de la tatăl său, i-a destăinuit vestea despre mobilizare. I-a mai spus că nici în ruptul capului nu-mi va arăta mie chemarea.

”Cum, te joci cu țara? Vreai să facă băiatul pușcărie ca dezertor?”, astfel își „consolase” dânsul fiica. Din gura lui auzisem pentru prima dată, încă până la ”perestroikă”: „Când am plecat, Ardealule, din tine…”. Fie-i țărâna ușoară.

A urmat comisariatul militar din Călărași, de unde, câteva autobuze pline cu rezerviști ai Armatei Naționale am ajuns la poligonul de la Bulboaca. Aici am fost îmbrăcați în haine militare, echipați cu arme și muniții și repartizați în diferite subdiviziuni militare.

Ofițer în rezervă fiind, am devenit locțiitor al comandantului pe munca educativă al unei baterii de aruncătoare de mine. În subordine îmi erau aproape o sută de militari mai tineri și mai cu practică de viață, feciori, soți sau tați ai cuiva, adunați de peste tot: Călărași, Chișinău, Florești, Soroca, Orhei, Căușeni…

A doua zi, de la Bulboaca, coloana bateriei noastre nou-formate s-a îndreptat spre platoul de la Coșnița. Aici comandantul a primit ordin să mergem pe linia frontului, la Doroțcaia. Până în seară, tranșeele au fost săpate, iar aruncătoarele de mine, gata de atac – instalate.

Au fost de toate, ca la război. Împușcături, bubuituri, șuierături de gloanțe și de schije, bătăi de „Alazani”.

Au fost și morți. Moartea se plimba printre noi. Personal am văzut-o sau simțit-o de câteva ori. A fost și un moment de spaimă neașteptată. În urma semnării acordului de încetare a focului din 21 iulie, s-a convenit mărirea coridorului de pe linia frontului. Noi ne-am retras de la Doroțcaia într-un hangar din preajma localității Coșnița. Într-o dimineață de duminică, la distanța de doar 20 de metri de noi, a căzut o mină, aruncată de cazaci, porecliți și separatiști. Știau despre bateria noastră și ne urmăreau afurisiții. Vă imaginați ce se întâmpla, dacă nimerea într-un camion plin cu mine?

Pe 3 august 1992, bateria noastră a părăsit Coșnița, cu toții întorcându-ne la vatră. În subdiviziunea noastră, slavă Domnului, n-am avut pierderi omenești.

Anul acesta s-au împlinit 25 de ani de la acel război. Constat cu amărăciune că, de-a lungul acestor ani, participanții la acțiunile de luptă n-au avut parte de o tratare onorabilă din partea autorităților de stat.
Abia la 20 ani de la declanșarea războiului, Președintele interimar de atunci al Republicii Moldova, Marian Lupu, a semnat Decretul de decorare a veteranilor cu medalia „Crucea comemorativă ”Participant la acțiunile de luptă pentru apărarea integrității și independenței Republicii Moldova (1991-1992)”.

La 25 de ani nu s-a întâmplat nimic. De fapt, ce poți să aștepți de la Dodon, „fratele de cruce” al lui Rogozin, al celui care a tras în camarazii mei?

Veteranii, de multe ori, au nimerit în situația de a-și cerși un drept, de a se umili. Dar… Sunt două noțiuni incompatibile: bărbăție și umilință. Una, venită din îndemnul sufletului, manifestată pe câmpul de luptă. Alta, provocată de neglijența perpetuă a guvernărilor față de veterani, pe care îi folosește, ba pe unii, ba pe alții, drept fon la acțiunile de triumf, umilindu-i cu covrigei, iar uneori și cu 600 de lei.
Păcat. Eu personal nu asta mi-am dorit când eram pe platoul de la Coșnița. Mi-am dorit LIBERTATE ȘI DEMNITATE!

Alexandru Lipcan

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

(236 vizualizări)

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: