Schița „Părintele Anton”, publicată în „Expresul” din 16 decembrie 2016, a făcut înconjurul lumii. Am primit mesaje de mulțumire și de încuviințare din SUA, Canada, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, România și, desigur, din diferite localități ale Republicii Moldova.

„N-am putut citi până la sfârșit din prima. Lacrimile m-au oprit”, este mesajul unei cititoare din Nișcani. Iar astfel de mesaje sunt multe, ceea de demonstrează că părintele Anton Tudoreanu trăiește în memoria oamenilor.

De curând, am făcut cunoștință, într-o instituție curativă, cu nenea Victor Chircă (Victor Gheorghevici, cum îi zic cei de prin părțile Cahulului). Are 79 de ani, este energic și plin de viață, fiind  înzestrat cu un impresionant har al umorului. Are în spate o biografie pe cât de bogată, pe atât de zbuciumată.

În una din zile, am discutat îndelung despre cele trecute și văzute. L-am lăsat apoi singur, nu înainte însă de a-i propune să citească în liniște și să mediteze asupra portretului părintelui Anton. (Port cu mine în permanență exemplarul, expresiv pentru mine, al Expresul-ui. Are o aură deosebită).

Când am revenit, l-am văzut pe nenea Victor pe coridor. Mă căuta.

Am intrat în salon. S-a așezat pe scaun. În ochi i se citea curiozitate, dar și durere. Vroia să spună ceva, dar nu reușea. I-am observat ochii înlăcrimați. ”Tu, zice, cu articolul tău, mi-ai răscolit sufletul”.

Își șterse lacrimile grele de pe obraji, apoi continuă: ”Mi-ai amintit și de tata, și de mama, și de biserică”.
… În februarie 1944, mama lui nenea Victor, Nadejda, primise „pohoronkă”. Era anunțată că bărbatul ei, Gheorghe Chircă, „a căzut cu moarte de erou la apărarea unui obiect strategic din Ungaria”.

Jalea a fost neimaginat de mare. Mama bocea zi și noapte, cei trei copii plângeau până adormeau. Victor, băiatul cel mare, care avea atunci doar 6 ani, a refuzat să creadă că tata nu mai este.

În fiecare dimineață și seară, când toată familia se aduna lângă icoana din casă și se ruga lui Dumnezeu, el își spunea rugăciunea sa: „Dă, Doamne, să vină tata acasă. Tata nu este mort!”.

La 40 de zile după ce primise „pohoronka”, Nadejda a făcut o pomenire pentru soțul ei, așa cum sunt rânduielile creștinești. A dat de pomană, inclusiv toate hainele lui Gheorghe.

Victor, însă, continua să-și spună rugăciunea: „Dă, Doamne, să vină tata acasă. Tata nu este mort!”.
– Liniștește-te, Victore! Nu se mai întoarce tatăl vostru, il consola mama.
– Nu este adevărat, tata se va întoarce, zicea hotărât băiatul. Și iar: „Dă, Doamne, să vină tata acasă. Tata nu este mort!”.

Toamnă. Octombrie. Familia lui Gheorghe Chircă se împăcase, într-un fel, cu gândul că el a murit.
Victor stătea pe laiță lângă fereastră și privea lung spre ulița ce trecea prin fața porții. Deodată, de după cotitură, a văzut înaintând spre poartă un alai de vreo cincizeci de inși chercheliți. Au deschis porțile și au dat buzna în ogradă.

În momentul în care, în mijlocul mulțimii, și-a recunoscut bărbatul, Nadejda a leșinat.

Mai târziu, după ce și-a revenit, i se adresă: ”Gheorghe, Gheorghe, ține minte: numai rugăciunile lui Victor te-au adus acasă…”.

Au trecut anii. În 1973, Victor Chircă a ajuns director al gospodăriei agricole din Zârnești, raionul Cahul. Părinții, care la acea vreme trăiau în satul Albot, raionul Taraclia, s-au bucurat mult de această realizare a feciorului. Îl vizitau și, de fiecare dată, îl sfătuiau să fie corect cu oamenii, să facă lucruri frumoase și de folos.

Într-o primăvară, pe la începutul anilor 80, îi vine în ospeție mama. Fiind o fire evlavioasă, a mers să vadă și biserica din sat. A privit-o lung, pe îndelete și… și-a umplut sufletul de durere.

Din interior, printre ușile dărâmate și geamurile sparte, răzbătea un miros ucigător de chimicale. Fuseseră păstrate ani la rând în locașul Domnului. Acoperișul lipsea. Făcuse picioare și lemnul de pe biserică. Văzu peretele din partea altarului dezmembrat.

S-a întors de la biserică tristă și amărâtă. Cu lacrimi în ochi, îi zice lui Victor:

– Nu permite ruinarea bisericii. Trebuie să o repari, să o readuci la viață spre bucuria enoriașilor. Primește astă poruncă de la mine ca o ultimă dorință a mea.

– Mata, mamă, vreai să mă ducă în Siberia?, i-a răspuns atunci, pe negândite, Victor.

Și astăzi are remușcări pentru acea frază.

Anii au zburat. Mama decedase demult, iar pe Victor îl tot frământa ultima dorință a ei. Vremurile noi îi dădură curaj. Fiind susținut de oamenii de bună-credință și binecuvântat de Dumnezeu, a organizat și a contribuit personal la reconstruirea bisericii din Zârnești.

Atunci sătenii și-au amintit și de preotul Constantin Meșco, cel care a slujit în biserică până prin 59, când locașul sfânt a fost închis de puterea de atunci. Părintele Constantin a fost dus în beciurile chișinăuene, unde a fost bătut și chinuit cu bestialitate, pentru a se dezice de Dumnezeu. Nu a cedat, a murit pentru credință, iar corpul neînsuflețit a fost îngropat la o margine a cimitirului obștesc.

Auzind această istorie, Victor Chircă, fără știrea autorităților, a organizat deshumarea rămășiților pământești ale părintelui Constantin Meșco, pe care le-a mutat într-un loc onorabil, pe teritoriul bisericii readuse la viață.

La ceremonia de reînmormântare, nepoata părintelui Constantin, venită din România, a îngenuncheat în fața lui Victor Chircă, dorind să-i sărute picioarele celui care a contribuit la reînvierea locașului sfânt, care a făcut totul pentru ca părintele Constantin Meșcoi să-și doarmă somnul veșnic acolo unde merita: în curtea bisericii.

Alexandru Lipcanu,
18 iunie 2017

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

(168 vizualizări)

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: