Nu vorbesc de sărăcie. Am trăit vremuri și mai grele. Buneii și străbuneii noștri au trecut prin foamete și prin colectivizare. Apoi, în timpul puterii sovietice, se omorau pentru o găină înghețată, 200 de grame de salam sau niște hârtie igienică.

Au venit apoi, cică, anii libertății noastre, cu orez și caloși în loc de salarii, cu diverse tichete pentru un kilogram de zahăr sau mai știu eu ce.

Totuși, lumea era optimistă. Mult mai optimistă ca acum. Nu era atâta încrâncenare, nu era atâta fariseism și fățărnicie. Oamenii mai sperau. Sperau că, într-o bună zi, vor trăi mai bine. Dacă nu ei, atunci măcar copiii lor sau nepoții.

Merg destul de des prin satele noastre. Majoritatea sunt aproape pustii. Tineri mai că nu sunt. Copii – nici atât. Populația îmbătrânește, oamenii nu mai au puteri să-și îngrijească gospodăriile așa cum și-ar dori.

Mă mir că unii tare se mai supără când vorbești despre aceste adevăruri. Nu știu cum se face, dar ei văd că Moldova crește, și tot crește, și tot crește. Probabil, și-au pus ochelari roz  sau, poate, trăiesc într-o lume paralelă.

Când ai acasă de toate cele, ai aparate cu aer condiționat, în fiecare cameră câte un televizor, cafea pe masă, sigur că e simplu să vorbești despre frumoasa viață la sat, pe care o vezi doar la televizor.

Nu e așa, din păcate. Nici pe departe nu e așa.

Iar oamenii sunt în continuare mințiți, duși cu zăhărelul. Nici nu mai știu ce să creadă, pe cine să-i creadă.

Nici la oraș viața nu e mai frumoasă. Sărăcia s-a aciuat în multe case și nu vrea să iasă nici în ruptul capului. Gunoiul își face tot mai des viză de reședință pe străzi, în curți. Buruienile cresc și tot cresc. Drumurile se tot deteriorează.

Puținul care se dă pentru reparația lor nu ajunge nici măcar  pentru plombare.

Cel mai îngrozitor, însă, e faptul, că oamenii și-au pierdut speranța. Speranța într-o viață mai bună. Speranța în guvernare. Speranța în opoziție. Speranța într-un viitor mai luminos.

Și pleacă. Tot pleacă. De fapt, fug de sărăcie, fug de ipocrizie, fug de minciunile pe care le tot aud de dimineața până seara. Fug de deznădejde.

Ce să mai zici? Atâta timp cât în capul mesei vor fi niște trepăduși pitici, care nu pot lega două vorbe, nu există nici o speranță. Tot bâlbâie pe la televizoare că fac, că dreg. Când și cauți, anunță conferințe de presă, ca să arunce praf în ochi. Cică, situația se îmbunătățește văzând cu ochii.

S-o fi îmbunătățit, numai că nu la oamenii din sate și orașe, ci la cei care ne guvernează.

Pe de altă parte, de ce trebuie să ne supărăm? Nu noi oare i-am instalat în fotolii? Nu noi oare le-am crezut minciunile?

Acum culegem ce am semănat. Dar am semănat doar neghină și mătrăgună.

Apropo, pe ici-acolo, mai vezi, în această hălăciugă și câte un personaj mai rațional,câte unul cu pretenții de intelectual. De multe ori m-am tot întrebat: oare lor nu le este rușine de ceea ce fac? Nu le este rușine în ce s-au transformat? Oare le este somnul liniștit?

Dacă da, nu am decât să mă bucur pentru ei. Nu, însă, și pentru noi.

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

(170 vizualizări)

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: