Efim Tarlapan
Efim Tarlapan împreună cu profesorul și dirigintele lui de la școala din Cornești, Ion Bacalu

L-am înîlnit la Cornești, într-o zi frumoasă de toamnă. Venise să-și viziteze un profesor drag, Ion Bacalu. Era foarte vesel, pus pe glume.
În momentul în care i-am propus să-mi ofere un interviu, a devenit serios. Dar acceptat. A răspuns sincer, a spus tot ce gîndește, ca, ulterior, peste cîteva zile, să mă roage să refacem un pic interviul. ”Mă tem că nu voi fi înțeles corect”, mi-a zis.

L-am refăcut, dar am păstrat și varianta inițială. Sper să nu se supere, de acolo de Sus, că o dau acum publicității. Este adevăratul Efim Tarlapan! 

Vă place cafeaua, domnule Tarlapan?
Nu sînt cafegiu. De altfel, pînă la vîrsta de 25-30 de ani nici nu am gustat-o, pentru că tradiţia noastră e vinul. Nici vodca nu-i a noastră, nici samogonul, nici ţuica. Pînă la cafea a trebuit să treacă mulţi ani ca s-o gust. Dacă o luăm metaforic, sigur că-mi place. Îmi place să stau la o cafea. De altfel, felul meu de a lucra este cu cafeaua şi-n cafenea. Iau o cafea pe zi şi, cu această cafea, timp de 3-4 ore, îmi scriu pagina. Aşa că mai mult îi place cafelei de mine decît mie cafeaua.

Aveţi vreo epigramă despre cafea?
Nu. Eu vin din tradiţia vinului şi am epigrame despre vin. Despre vodcă mai puţin, iar despre cafea – chiar deloc. Este o băutură străină totuşi pentru noi. E ca şi cum l-ai întreba pe un brazilian dacă îi place mămăliga.

Vă voi întreba atunci cît de des reveniţi acasă?
Depinde ce sens dăm acestui cuvînt. Pentru mine acasă este şi la Cluj, acasă este şi-n Chişinău, acasă este şi-n Măgurele, acasă este şi-n Corneşti, acasă este şi la Constanţa. Deci, acolo unde se vorbeşte româneşte. Eu acasă mă simt şi-n Siberia, dacă dau acolo de vreun român.

Cînd aţi fost ultima oară la Măgurele, acolo unde v-aţi născut şi aţi crescut?
Chiar cu vreo două săptămîni în urmă. În vreo patru ore am reuşit să-mi văd toate neamurile apropiate. Am început-o cu un unchi, am mers la un alt unchi, apoi la o cumnată, la altă cumnată. Fraţii nu mai sînt, au decedat. Au rămas cumnatele, au rămas nepoţii. Mă bucur că fac gospodărie, îndeosebi cumnata Larisa, a fratelui Ilie. A renovat casa, a adus apa în casă. Mai în scurt, într-o fundătură de Măgurele ea a făcut o bucăţică de oraş.

Înseamnă că se poate şi la Măgurele?
Se poate şi la Măgurele, se poate pretutindeni, dacă munceşti şi dacă eşti optimist.

Cum regăsiţi satul natal astăzi, după ce aţi cutreierat o lume întreagă?
În primul rînd, eu sînt cam străin de Măgurele şi Măgurele este străină de mine chiar de la naşterea mea. Nu sînt născut nici la oraş, nici la sat. Se zice că-s născut în Măgurele, dar nu sînt născut în Măgurele. Martor îmi este aproape tot satul. La 17 mai 1944, trecînd linia frontului prin sat, locuitorimea a fost încărcată în care şi trimisă spre Bălţi, în evacuare. La primul popas care s-a făcut, m-am născut eu, sub un car, în văzul întregului sat. Spuneam într-un dialog că prima înjurătură am primit-o tot atunci, deoarece capii satului aveau misiunea să mişte cît mai repede această caravană şi, iată, din cauza mea, s-a făcut un popas.

Credeţi că a fost un semn al destinului apariţia dumneavoastră pe lume într-un astfel de mod?
Nu ştiu, dar mă gîndesc, odată şi odată, să scriu despre aceasta în memoriile mele. Poate chiar voi face şi o proză despre naşterea mea în Valea lui Mălai – o localitate cu un singur locuitor şi restul – cei ce nu cuvîntă. Revin la Măgurele. Nu ştiu de ce, poate chiar şi din cauza aceasta, m-am simţit mereu străin acolo.

La Măgurele aţi făcut şcoala primară?
Sigur, mă consider şi, vreau eu sau nu, sînt considerat măgurelean. Acolo am crescut, acolo am făcut şcoala de 7 ani. Apoi am învăţat la Corneşti patru ani şi am absolvit 11 clase, cum s-ar zice azi, liceul. A urmat universitatea, facultatea de litere, cursurile superioare de literatură la Moscova. Am cam 20 de ani de şcoală. Nu regret că am învăţat. Mi-a prins bine şi-mi prinde bine.

Al doilea „popas” în viaţa dumneavoastră a fost Corneştiul…
De fapt, a fost ieşirea mea în lume. Prima dată am ajuns la Corneşti cu mult mai îniante. Cred că eram prin clasa a cincea. I-am ajutat mamei să aducă ulei, cartofi, ca să vîndă la Corneşti, unde era o piaţă mare. Am mers mai mult pe jos, 15 kilometri încoace, 15 kilometri înapoi. Mi s-a părut drumul foarte lung, dar a fost primul mare oraş pe care l-am văzut în viaţa mea. Erau clădiri cu două etaje, iar eu nu mai văzusem pînă atunci clădiri atît de mari.

Trenul tot atunci l-aţi văzut prima oară?
La noi, la Măgurele, se auzea trenul de la Scumpia. Pe la miezul nopţii cred că trecea un mărfar şi se-auzea îndelung. Mai rar de la Corneşti. Dar cred că tot atunci am văzut şi trenul, de care, mai tîrziu, m-a săturat pentru toată viaţa.

Ce a însemnat totuşi Corneştiul pentru dumneavoastră? Aţi zis că a fost prima ieşire în lume.
A fost primul pas spre marea carte. Am avut mare noroc de trei pedagogi. Era Mitrofan Buză, Ion Bacalu şi Olimpiada Dimpul. Aveau o pregătire pedagogică extraordinară. Cu regret, Olimpiada Dimpul ne-a predat un singur an. Mai tîrziu, am întîlnit-o la Institutul pedagogic din Chişinău, era candidat în ştiinţe, autoare de manuale. Dar Corneştiul m-a şi întristat, pentru că şcoala se numea moldo-rusă, dar, de fapt, era ruso-moldovenească. Toate documentele erau în ruseşte, multe obiecte se predau în ruseşte şi mulţi pedagogi erau cam străini de studii şi foarte străini de noi. La ore vorbeau moldoveneşte, româneşte, dar în afara orelor îi surprindeam prin tîrg vorbind ruseşte. Asta m-a întristat, dar nu pentru mult timp. Limba rusă mi-a prins bine mai tîrziu. Aveam posibilitate să citesc în original marea literatură rusă. Ne-a prins bine, dar ne-a şi traumatizat într-un fel. Pînă se făcea o adunare în şcoală, mai bine de jumătate de oră polemizam în ce limbă să se vorbească. Toate au trecut. S-au dus cu timpul. A rămas numai ce a fost bun. Corneştiul este treapta fără de care, dacă rămăneam în Măgurele, nu ştiu ce se alegea din mine. Măgurele este un sat situat între dealuri, e ca un cazan. Dacă nu iai bine seama, rişti să te fierbi acolo şi, pînă la urmă, să iasă din tine friptură, nu om.

Îmi amintesc de momentul cînd am intrat prima oară la dumneavoastră în casă. Eraţi deja la Chişinău, iar eu eram o adolescentă. M-a impresionat atunci  biblioteca pe care o aveaţi. Mi s-a părut foarte mare. Întrebarea mea este: de unde a venit dragostea pentru literatură?
Nu mi-au cultivat-o profesorii de specialitate, de literatura română. La Măgurele, m-a  pornit pe calea scrisului profesorul de istorie, Grigore Paladi. Probabil, involuntar. Într-un dialog, eram în clasa a şaptea, dînsul a făcut un pronostic. A zis: cutare vei fi şofer şi acela a fost şofer toată viaţa. Cutare vei fi tractorist, combiner. Aşa a şi fost. Tu vei fi învăţătoare. Aşa a şi fost. La un moment dat, a zis: „Da poate din clasa voastră va ieşi cîndva şi un scritor”. Nu ştiu ce motiv a avut. Pînă atunci nici nu mă gîndeam că aş putea ajunge scriitor vreodată. Din ziua aceea însă am început să scriu. A intrat microbul acesta atît de adînc şi profund în mine, încît nu m-am mai lăsat de scris. M-am afirmat foarte tîrziu. E adevărat, la Chişinău aveam o bibliotecă foarte bogată. Dar la Măgurele, pînă în clasa a şaptea, eu am avut Biblia, salvată de mama de la un flăcău care vroia să facă ţigări din ea. Era celebra traducere a lui Gala Galaction. Mama a luat-o cu forţa. Spre noroc, el nu a reuşit să rupă nici o filă. Pînă în clasa a şaptea am citit doar „Trei muşchetari” . Mai mult nimic, doar nişte cărţi pentru copii. Atîta sărăcie de carte era în Măgurele! Poate că erau şi alte cărţi, dar noi eram o familie mare şi numai de carte nu le ardea părinţilor noştri. Situaţia materială era foarte grea şi era foarte greu să întreţii şase copii. Pe timpul lui Hruşciov era şi o lipsă aproape totală de pîine, se plătea prost la colhoz. Eram foarte distanţaţi de carte. Iată începînd din Corneşti, cu încetul, m-am apropiat de carte. La Universitate eram deja în rîndul cititorilor buni. Biblioteca personală am adunat-o din toate patru colţuri ale lumii. La Chişinău, în librăriile din republică, nu se aducea, în acele vremuri, literatură română. Dar era în alte oraşe din Uniunea Sovietică, cele mai apropiate fiind: Odesa, Cernăuţiul, apoi Moscova şi Leningradul. Am adunat cu sacii. Primeam bursa, delegam un coleg-doi. Plecau încolo după cărţi. Aşa ne-am cultivat.

Aţi numărat vreodată cîte cărţi aveţi în bibliotecă?
Nu am numărat. Ştiu că am citit foarte mult, dar a rămas şi mult încă necitit. Asta înseamnă că-s multe cărţi. Dar, vorba lui Vieru, ce n-a reuşit nici tata, va citi băiatul sau fata, adică urmaşii.

Aş vrea să vă mai pun o întrebare, legată de amintirile mele. Eram în clasa a zecea, cînd am decis să fac jurnalism. Anume dumneavoastră aţi fost cel care aţi încercat să mă convingeţi că jurnalismul nu este cea mai frumoasă, cea mai bună profesie. Acum, peste foarte mulţi ani, tot consideraţi că jurnalismul nu este o profesie bună?
Poate îţi aminteşti şi în ce an era? Şi eu am absolvit jurnalismul, da nu am profesat foarte mult timp. Aşa era perioada. Eram  pus să scriu ceea ce nu doream. Fiecare cuvînt scris atunci pentru presa timpului ieşea din mine cu scîrţ, cu durere, cu sila. Probabil, de aceea ţi-am spus eu că jurnalismul nu este o profesie chiar atît de bună şi interesantă. Am încercat să te abat de la drumul acesta. Nici azi nu aş prea ridica mîna întreagă pentru juirnalism, pentru că presa noastră încă nu s-a debarasat de metoda cea sovietică, comunistă, de a nu fi subiectivă, de a nu fi de partea celui care o susţine. Sînt ziare şi reviste zise independente, dar undeva, în adînc, ele nu sînt independente. Or, cei care le fac nu sînt oameni înstăriţi. Ei necesită ajutorul cuiva. Iar cel care pune banul, sigur că o să ceară să-i susţii interesele, să-i aperi interesele. Şi atunci care-i libertatea?

Consideraţi că într-o ţară săracă nu poate exista un jurnalism de calitate, independent?
Da, pentru că orice redacţie necesită o susţinere materială. Şi atunci, depinzi de cel care pune banul. Numeşte-mi, te rog, o revistă, un ziar, făcut fără ajutorul cuiva, fără susţinerea materială a cuiva. Există rar de tot. Sau chiar nici nu există. De aceea am zis, şi aş zice şi azi, că încă nu este curată presa noastră. Dar, dacă eşti născut să fii jurnalist, îţi vei face treaba, fără să te uiţi la baza materială. Iar satisfacţia vine cu timpul.

Copiii dumneavoastră ce profesie şi-au ales?
Copiii scriitorilor, am mai zis undeva, în marea lor majoritate, au silă faţă de scris. Ei sînt saturaţi de această atmosferă scriitoricească în familie şi caută în fel şi chip să plece pe altă cale. Băiatul a făcut filologia, dar n-a profesat. Este om de afaceri. Îi merge, cînd bine, cînd rău. Fiica este mai aproape de profesia noastră, de creaţie. A absolvit italiana-româna la Liceul din Chişinău, a continuat la universitatea din Cluj, facultatea filologie italiană-română, a fost profesoară puţin timp, iar  mai apoi, căsătorindu-se, şi-a făcut, împreună cu soţul, o afacere. De ce zic că-i mai aproape de noi? Pentru că pictează. Acum face, cu întîrziere mare, şcoala de pictură şi are succes. Are lucrări care stîrnesc interesul specialiştilor. Nu demult, a fost prmită în Asociaţia pictorilor din Cluj. Sperăm să ajungă şi aici cu expoziţii. Poate va ajunge şi la Ungheni.

Cum îi spune acum? A rămas Tarlapan?
La noi în familie există libertate în acest sens. Soţia mea este scriitoare şi se numeşte Zina Cenuşă. Acolo, în Ardeal, unde e căsătorită fiica, s-a mers tot pe linia aceasta. Ca pictoriţă este Otilia Tarlapan, deşi, după soţ, e Sabău. Cred că aşa e bine. Sîntem o familie de oameni de creaţie.

Unde vă aflaţi mai mult, în Moldova sau în Ardeal?
Cînd ne săturăm de atmosfera de aici, plecăm dincolo. Cînd ne săturăm de atmosfera de acolo, venim încoace. La mijloc mai este nepoţica de acolo, Diana, care, fiind copil de oameni de afaceri, nu prea are cu cine sta. Şi atunci vin bunicii în ajutor. Cînd sînt prea ocupaţi părinţii, noi lăsăm Basarabia şi ne ducem în inima Ardealului. Vorba e că ea venea aici, vara. Dar, întrucît este româncă, ştiţi că româncele, o perioadă, trebuiau să treacă graniţa cu viză. Astfel, vara aceasta, românca noastră nu a ajuns în Basarabia. Acum ar ajunge, dar, fiind ultimul an la grădiniţă, e dată la fel de fel de cercuri: de dansuri, de teatru, şi nu mai poate veni, pentru că are şi ea obligaţiile ei. Nu poate să se rupă de Cluj. Probabil, vrea şi ea să devină artistă.

Aici, în Basarabia, la bunei, are o curte?
Da. Noi sîntem în afara Chişinăului, avem casa noastră, curtea noastră, avem şopîrlele noastre, avem pisicile noastre, avem vrăbiile noastre. Aşa că avem toată  fauna şi flora care este şi în Ardeal. Deci, ea ca şi cum vine acasă.

Mai aveţi şi alţi nepoţi?
Da, un nepot foarte serios, Ovidiu. E în clasa a şaptea, este fiul fiului nostru, Corneliu. Studiază la Liceul româno-turc de la Chişinău. Deci, avem şi un turc în familie.

Nu pot să nu vă adresez o întrebare care o pun, de obicei, tuturor celor care-şi au rădăcinile aici, la noi în raion. Cît este de adevărată fraza: nici un proroc nu este recunoscut la el acasă?
Dacă o începem de la Măgurele… ce să zic? Măgurelenii, de fapt, sînt oameni cu caracter aparte. Fiecare măgurelean, în felul lui, este împărat sau rege, sau secretar de partid, sau secretar general. Oricine ar ajunge în acel sat, fie chiar şi Isus Hristos, ei sînt mai mari decît tine. Eu, cînd ies din satul Măgurele, sînt Efim Tarlapan. Cînd ajung în Măgurele, nu mai sînt Efim Tarlapan. Sînt băiatul lui Costache Tarlapan.

Şi aţi acceptat acest statut?
Aici vreau să abordăm o problemă. Mă gîndesc să ajung cu această propunere şi la noua guvernare. Acolo unde se mai păstrează casele părinteşti ale unor oameni de creaţie – că se mai păstrează; dacă o să treacă încă vreo zece ani, tot mai rar şi mai rar o să întîlnim cîte o casă de aceasta – să fie cumva luate sub ocrotirea statului şi să fie transformate  în centre culturale. Aceste case ar deveni adevărate focare de cultură. Pentru că, din cînd în cînd, are veni aici scriitori, ar veni grupuri de cititori şi aşa mai departe. În felul acesta localitatea ar avea un reper în cultură. Revin la casa părintească din Măgurele.

Mai este?
Mai este. Necesită de urgenţă o reparaţie. Nu stă nimeni acolo. În curte este casa cumnatei, iar în casa bătrînească nu stă nimeni. Pentru că este veche, de pînă la război, făcută din furci, din lut, e pe cale de a se ruina. Încă mai poate fi oprită demolarea ei. Dar cumnata nu are forţă materială. Eu nu am forţă materială. Dacă ar lua-o statul sub control, să le treacă în ramura muzeistică…

Dumneavoastră aţi ceda-o?
Da. Să se facă acolo o bibliotecă, sau o fundaţie. Nu neapărat cu numele meu. Dar să fie un loc, unde să vină lumea la lumina cărţii. Este foarte motivată această susţinere şi îngrijire a caselor oamenilor de creaţie, mai cu seamă în condiţiile, cînd cultura a rămas a nimănuui. Cred că e posibil. S-ar recupera aceste cheltuieli. Şi atunci poate că aş avea şi motive să vin mai des la Măgurele.

Acum cîţiva ani, mi-a venit o idee: ce-ar fi să organizăm un festival al umorului la Ungheni? Şi vă spun care-s argumentele mele. În primul rînd, îl avem pe Efim Tarlapan. În al doilea rînd, un alt epigramist, Gheorghe Bîlici, a lucrat o perioadă la Ungheni. În al treilea rînd, aţi avea un partener media de nădejde în „Expresul de Ungheni”. În această ordine de idei, vreau să spun că mi-am fost coleg un alt epigramist ce şi-a făcut un nume – Ion Diviza. Avem şi epigramiştii noştri locali. Vă dau un nume: Vladimir Cojocaru, care semnează şi o rubrică de epigrame în „Expresul de Ungheni”. Tot din Ungheni sînt doi caricaturişti consacraţi: Valeriu Curtu şi Victor Crudu.
Aici se leagă tocmai ce am zis eu cu casa. Ar fi ca un fel de pelerinaj: festivalul, apoi facem o călătorie la Măgurele, la Vasilache la Unţeşti, la Puiu în Condrăteşti, la Junghietu la Petreşti, la Tamazlîcaru la Grăseni… E posibil. Cred că e real un festival de umor la Ungheni. Numai să fie un nucleu, care să ia asupra sa organizarea acestuia. Ar putea fi un festival regional, cu Iaşul împreună. Acolo există epigramişti extraordinari S-ar putea, numai trebuie să ne gîndim bine.

Or. Corneşti, 3 octombrie 2009

If you have found a spelling error, please, notify us by selecting that text and pressing Ctrl+Enter.

(37 vizualizări)

000-017   000-080   000-089   000-104   000-105   000-106   070-461   100-101   100-105  , 100-105  , 101   101-400   102-400   1V0-601   1Y0-201   1Z0-051   1Z0-060   1Z0-061   1Z0-144   1z0-434   1Z0-803   1Z0-804   1z0-808   200-101   200-120   200-125  , 200-125  , 200-310   200-355   210-060   210-065   210-260   220-801   220-802   220-901   220-902   2V0-620   2V0-621   2V0-621D   300-070   300-075   300-101   300-115   300-135   3002   300-206   300-208   300-209   300-320   350-001   350-018   350-029   350-030   350-050   350-060   350-080   352-001   400-051   400-101   400-201   500-260   640-692   640-911   640-916   642-732   642-999   700-501   70-177   70-178   70-243   70-246   70-270   70-346   70-347   70-410   70-411   70-412   70-413   70-417   70-461   70-462   70-463   70-480   70-483   70-486   70-487   70-488   70-532   70-533   70-534   70-980   74-678   810-403   9A0-385   9L0-012   9L0-066   ADM-201   AWS-SYSOPS   C_TFIN52_66   c2010-652   c2010-657   CAP   CAS-002   CCA-500   CISM   CISSP   CRISC   EX200   EX300   HP0-S42   ICBB   ICGB   ITILFND   JK0-022   JN0-102   JN0-360   LX0-103   LX0-104   M70-101   MB2-704   MB2-707   MB5-705   MB6-703   N10-006   NS0-157   NSE4   OG0-091   OG0-093   PEGACPBA71V1   PMP   PR000041   SSCP   SY0-401   VCP550  

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: