Gheorghe Bodolica, directorul Palatului culturii din Ungheni
Gheorghe Bodolica, directorul Palatului culturii din Ungheni

„VRAG NARODA”

Domnule Bodolica, de ce porţi dumneata, mereu, pălărie?…

E, cum să-ţi spun? Am încercat eu şi o bască şi chiar şi o chepcă de asta ca a lui Lujkov. Dar am înţeles că nu merge. Că eu îs cam rotunjel oleacă…

Deşi mai toată lumea de aici – dar şi de aiurea, presupun – te cunoaşte foarte bine, puţini, probabil, cunosc amănunte. Povesteşte-ne ceva despre tinereţea şi studiile dumitale.

Eu, de fapt, sînt de la sudul Moldovei, din Cimişlia. În ’49 ne-au ridicat. Tocmai în ’57 ne-au dat voie sa ne întoarcem în Moldova, dar numai la frontiera Ucrainei. Chiar acum ţin minte: selo Podgornaia; era lîngă Basarabeasca.

Da’ de ce v-au ridicat?

Păi, ca toţi moldovenii care au fost ridicaţi în ’47, buneii mei, Dumnezeu sa-i ierte, aveau un magazin, atunci se numea dugheană. Şi mai multe acolo: mai făcea bunelul meu hamuri şi le ducea din Cimişlia pînă la Galaţi, pe urmă la Iaşi. Le vindea, că avea familie mare şi trebuia s-o hrănească. Dar s-a socotit că este mare boier şi în ’42 i-au dat de capăt. L-au trimis pe linia lui tata, în Magadan. Şi aşa şi a murit în Magadan. Dar pe  noi  ne-au trimis în Bureatia… Între altele, cu vreo jumătate de an în urmă, am primit de la Procuratura Republicii Moldova cum că eu sînt reabilitat.

Iese că pînă acum ai fost…

Vrag naroda!

Drăguţ! Cîţi copii eraţi în vremurile acelea la părinţi?

Sora mai mare şi eu. Dar acolo, în Bureatia, s-au mai născut… De fapt, sîntem o familie mare: nouă copii.

Şi să mai zici că Siberia nu-i pămînt fertil!

Ei, nu, pur şi simplu în localitatea ceea unde am fost noi ( se numea Novaia Corbaza), erau foarte mulţi moldoveni din raionul Cimişlia şi Basarabeasca. Şi toţi erau, într-adevăr, din gospodari. Bat ei capul că… Într-adevăr, oamenii care au făcut ceva pe timpul acela la noi în Moldova au fost trimişi încolo, că erau, mă rog, mare bogătaşi.

Neguţători de hamuri la Iaşi şi la Galaţi!

Numai că!  Iar bunelul mai avea şi o dugheană.

Foarte periculos pentru economia statului!…

Ferească Dumnezeu!… Iaca aşa stăteau lucrurile pe timpul acela. Pe urmă, ne-au dat voie venim, în ’57, numai de-atîta că era un ucaz. A murit Stalin şi familiilor mari au început a le da voie sa vină înapoi. Cînd am început să construim din nou casa, dar tata a spus că nu o facem mare că să nu cumva să ne scoată iar…

PAPARĂ DE LA TATA

Apropo, cine era tatăl dumitale?

Tatăl meu era din muzicanţi, tot a fost muzicant, a învăţat întîi la ţambal, dar acolo, în Siberia, el s-a învăţat la acordeon. Şi cînd era duminică, totdeauna făcea joc, se adunau toţi din Moldova, şi el cînta la acordeon numai. Şi, duminica, moldovenii jucau… Făceau horă!

Făceau horă, în Siberia?!

În fiecare duminică, da. Şi jucau aşa de înfocat, că veneau şi urşii să ne vadă!… Îmi aduc aminte că ai noştri trimiteau din Moldova răsărită, de asta, de-a noastră, si cine o primea, apoi umbla numaidecît cu buzele pline de coji, special lăsa să se vadă că a primit colet de acasă… Înţelegi?

Şi cum a fost în continuare?

Mi-a plăcut şi mie acordeonul. Tata, văzînd, mi-a cumpărat unul.  Nu mai ţin minte cît a dat. Era scump, în orice caz. Aproximativ era cam vreo două nunţi la care cîntai pe atunci…  Tata, Dumnezeu sa-l ierte, după ce m-a învăţat, mi-a spus: ai să cînţi azi la învăţător, la şcoală. Şi s-a împăcat, dar eu nu ştiu cum s-a împăcat să cînt eu acolo… Nu mă duc, zic, să cînt şi gata. La învăţător, pe bani, nu mă duc să cînt, şi gata. Şi nu m-am dus! Şi bineînţeles că am mîncat papară. Acum el, dimineaţă, sărmanul, da asta de anul nou a fost, m-a sculat şi a început să plîngă şi mi-a dat vreo 20 de ruble, şi a spus că să mă scuzi, dar tu de-acum eşti mare, şi unde ai să poţi tu, ai să mă ajuţi. Şi a plîns el, am plîns şi eu, şi după asta, ne-am tocmai la o cumătrie. Şi eu cîntam la cumătrie, dar mama, Dumnezeu să o ierte, a venit acolo în sat, în Basarabeasca, a venit pe la două noaptea să mă controleze: nu dorm eu, ce fac eu acolo. Cîntam, eu singur, la cumătrie!

ERA UN VIS: SĂ PLECĂM ÎN ROMÂNIA

Şi cît ai cîştigat, îţi mai aduci aminte?

Vreo 60 de ruble. Asta îi mult pe atunci.

Bani straşnici… Dar vorbeam de studii.

După ce am terminat şapte clase, m-am dus, fără şcoală muzicală, că nu era la noi, şi am terminat „Ştefan Neaga”.  După asta, mi s-a dat îndreptare la Conservator şi, totodată, ca artist al ansamblului „Fluieraş”. Aşa a fost: dacă nu mă duc la Conservator, mă duc ca artist la ansamblul „Flueraş”, ca acordeonist. A dat Dumnezeu şi am intrat la Conservator. Am terminat eu primul curs şi, la al doilea, a mers Alexandru Lunchevici, care era dirijorul orchestrei, la Suslov, la rectorul nostru…

Suslov?!

Suslov, da. Ca şi pe acela de la CC… Numai că aista cunoştea limba română, măcar că preda Naucinîi Camunism… Şi Lunchevici i-a spus: mie îmi trebuieşte băiatul acesta transferat la prin corespondenţă. Ca să mă ia la „Fluieraş”. Şi au făcut-o, m-am dus în „Fluieraş”. Mai în scurt, am început să lucrez la Filarmonică. Pe urmă a fot aşa un timp cînd, Dumnezeu să-l ierte, Sulac… O sfadă acolo între dînşii a fost: Sulac, Julea şi aşa mai departe, muzicanţi. S-au dus mulţi muzicanţi. M-am dus şi eu. Aveam în gînd să plec măcar o dată în România. Să-i văd pe Marcel Budală, Ilie Untilă, Lambru. Mai mulţi acordeonişti, la care îmi plăcea stilul.

Dar cum ţi-e venit un asemenea gînd? O asemenea intenţie, chiar nemărturisită, ştiu că te putea costa ceva pe atunci.

Da’ cum, dacă eu practic am fost educat pe materialul ista. Că noi îl avem pe atunci încă studenţi: cumpăram, găseam discuri diferite de muzică populară, lăutărească. Că aicea, la noi, nu se cînta nimic lăutăreşte. Dacă cîntai ceva lăutăreşte, spuneau: net, ăta nelzea, ne polojeno. Pe atunci erau vreo trei acordeonişti în republică, care cîntau lăutăreşte, cu melisme: Saşa Vacarciuc, Ion Neniţă şi Serioja Pavlov. Melisme înseamnă „floricele”. Adică: cînd o cînţi, melodia, aşa drept, asta-i una. Dar dacă mai pui o floricică – alt auz, altă nebuneală, alt simţ ş.a.m.d. Şi am trecut, va să zică, din „Fluieraş” (o orchestră cunoscută în toată fosta Uniune Sovietică)… Da’ am plecat nu chiar aşa. Aveam eu un prieten, Aurel Dănilă, pe atunci lucra director la şcoala muzicală din Ungheni. Şi el m-a invitat: hai să facem o orchestră, că e vorba să plecăm în România. Da’ pentru mine, cum spuneam , era un vis să plecăm în România. Am venit atunci la Ungheni  şi am făcut orchestră. După o jumătate de an am plecat în România cu orchestra.

VORONIN ÎI CRITICA PE COMUNIŞTI

Oare cum? Că Brejnev şi Ceauşescu erau încă bine mersi…

Ei, era chestia aceea cu oraşele înfrăţite. Şi într-o zi bună zi m-a invitat Vladimir Voronin şi mi-a spus (pe atunci el era primar; adică, atunci, presedateli raispolcoma): tu, mîine, trebuie să pleci la Moscova, la cursî povîşenia cvalificaţii, că tu eşti numit de azi şeful direcţiei cultură a oraşului Ungheni. Eu am spus: d’apă eu n-am lucrat niciodată conducător… Nu, zice, tu ai să poţi, tu ai autoritate între muzicanţi…

Adică Voronin te-a numit şef la Direcţia orăşenească a culturii fără să te întrebe?!

Da’ el nici nu m-o întrebat! Cum a fost? M-au chemat dintîi la gorispolcom şi mi-au spus: iaca, Voronin a spus că tu ar fi să fii şef la cultură. Da’ eu: puneţi-l pe altul. Nu, că Voronin a spus tu, unicul, ai putea să schimbi situaţia din casa de cultură, care era în centru. Da’ acolo, drept să zic, erau doi beţîji şi altă nimică. Da, aşa era! Amu’, Voronin îmi spune: măi, băiete, măi!… (Printre altele, vreau să spun că el vorbea moldoveneşte… Şi nu era comunist cum el amu’-i comunist. El critica comuniştii, pe atuncea! Iaca, zicea, ei nu fac nimic, numai se uită. Da, aşa era! Serios! Amu’ ascultă: comunismul e un fel de brand în ziua de azi. Da’-i bravo, că el ştie ce să facă.) El îmi spune, cică: tu ai să fii conducător şi pleci la Moscova.

„NEAM DE NEAMUL MEU N-A FOST COMUNIST!”

Cu titlu de curiozitate (acum cînd ni se tot înnoiesc cadrele): care a fost procedura numirii ca şef?

Nu ca amu’: şedinţa consiliului, teatru mare ş.a.m.d.  Pe care partidu’, chiar dacă nu-i profesionist, îl pune, totuna, că-i din partidu’ cela… A fost aşa: M-a invitat dintîi Voronin, am discutat cu dînsul. Voronin a spus: hai la primul secretar. Atunci era Delev. Acela, cică, zîmbea numai la ora douăsprezece noaptea… Şi eu, cam eram tînăr, mă temeam. Da’ Voronin spune: iaca, el a hotărît că ai să fii membru de partid. Aiurea! Eu, în viaţa me, neam de neamul meu n-o fost comunist! Mă uit la dînsul: da’ eu n-am spus că am să fiu membru de partid, în primul rînd. Da’ atunci era aşa: dacă eşti membru de partid, te aprobă. Pînă la urmă, i-am pus nişte condiţii, măcar că eram tînăr. În Casa de cultură nu era nimic. Am adus mulţi muzicanţi buni, talentaţi încoace la Ungheni. Îmi trebu’, zic, patru apartamente. Era foarte greu cu apartamentele atunci, mai ales pentru muzicanţi. Şi Voronin a zis: eu fac tot, numai către Ziua eliberării oraşului (era 23 august, îmi pare că) trebuie să fie orchestra de muzică populară şi dansuri; şi fanfara. Eu am pregătit, am adus conducători, tot. Şi, după ce totul s-a terminat (pentru că programa concertului trebuia aprobată la birou), m-o felicitat Voronin: tu eşti bravo, tot ce am promis, tot se va face. Eu vreau să spun: într-adevăr, s-a ţinut de cuvînt. Aparataj, costume, tot. Eu, practic, am schimbat tot acolo, în casa de cultură.

Cum a fost primul turneu al „Struguraşului” în România?

Am fost la Iaşi. Am avut patru spectacole. Vreau să spun că spun că ne-au primit foarte… Cu nişte lăcrimi ne primeau. Da’, ca să evoluăm, o comisie ne asculta programa. Şi trebuia să cîntăm, dacă plecam undeva, vreo trei strofe în limba moldovenească şi o strofă, numaidecît, la urmă, în limba rusă. De pildă: mî jiveom v strane liubimai…

COMUNIŞTII, SUSŢINĂTORI AI ELEMENTULUI ROMÂNESC

Cum a fost, pe vremuri, să fii lucrător în domeniul culturii şi cum este astăzi?

Ce să spun? Sînt două probleme aici. În primul rînd, în timpul comuniştilor finanţe erau. Nu era o problemă cu finanţele. În timpul democraţiei… nu-s finanţe! Da’ vreau să spun un lucru: pot să vorbească mult şi bine toţi democraţii, toţi acei care îi critică pe comunişti. Da’ ei într-adevăr făceau ceva pentru cultură, susţineau cultura.

Da’ cum o susţineau?

Concret: costume, instrumente, reparaţie, plecări, după hotare.

Aţi simţit cumva că autorităţile comuniste susţin elementul autohton, neaoş, cultura tradiţională, elementul, de fapt, românesc?

Da, eu asta am simţit-o.

Chiar aşa?

Ei susţineau ceea ce este românesc, da’ spuneau că este moldovenesc… Pentru că sîntem în ajun de an nou, mi-am amintit cum, împreună cu colegii de la cultură, odată am hotărît: hai să facem înainte de anul nou, adică pe 31, noaptea, o urătură tradiţională prin cartierele oraşului. Asta era, stai, cam ’71-’72. Era, pe atunci, secretar pe ideologie Sîmboteanu, Aurel. Şi ne-am dus la el cu propunerea. Cum au hotărît ei: ne-au dat un text, procomunist, ca să umblăm cu urătura. De’ ce-am făcut noi? Erau nişte puncte unde trebuia să fim numaidecît: piaţa, spitalul, miliţia, pompierii. Mai departe, noi mergeam pe cartiere şi spuneam urătura tradiţională, fără nici un fel de ideologie. Ieşeau oamenii din case, de la diferite etaje, de la şapte, nouă, cu lacrimi. Veneau cu pahare de vin…

CIMITIRUL CEL NĂSCĂTOR DE PALAT

Ai spus că ţi-ai început activitatea într-o casă de cultură care se afla în centrul oraşului. Între timp, iacătă, s-a construit un ditamai Palat al culturii. Cum a apărut ideea?

A fost aşa: după ce a fost cutremurul, pe atunci s-a hotărît că construim… Pe atunci era, Dumnezeu să-l ierte, Straşnic, primarul oraşului. Adică presedateli gorispolcoma. Straşnic a hotărît că trebuie să demoleze casa ceea de cultură din centru şi cinematograful cel vechi. Casa de cultură au demolat-o în trei zile. Ca să cîşlige un proiect nou. Da’ acolo era altă treabă cu tătu. Cînd intrai înainte din România în Uniunea Sovietică, era scris: „Dabro pajalovati v SSSR!” Da’ la stînga era cimitir şi cruci! Şi a umblat aşa o vorbă, cînd a trecut Brejnev pe aici: aşa-i la noi, mî viejaem cuda? Şi ei au hotărît, va să zică, că demolează cimitirul şi facă casă de cultură!…

Cum te uiţi acum la situaţia palatului? Care este destinul de mai departe al acestui mult încercat edificiu?

O situaţie foarte tristă. Cam tot aceiaşi oameni sus, la nivel înalt, conduc în momentul de faţă republica şi ştiu situaţia care este la Palatul de cultură din Ungheni. Şi nu ştiu cum trebuie de înţeles oamenii aceştia, care ne-au condus pînă acum oraşul. În toate părţile s-a făcut ceva. La toate obiectele, să spunem aşa, bugetare. A rămas un singur obiect –  palatul culturii – şi n-avem încălzire. Da’ aici nu se află numai casa de cultură, acolo este şi şcoala de pictură, şi şcoala sportivă, şi muzeul.

AMĂGEALĂ!…

Clădirea, în sine, oricine se poate convinge, este într-un hal aproape fără de hal. În stare de degradare. Progresivă. Din cîte ştiu, preşedintele Voronin, anul trecut, a declarat că va face tot posibilul ca Palatul să fie renovat. Şi a promis şi o sumă frumuşică…

Mie îmi pare că eu am înţeles: asta o fost înainte de alegeri un fel de, stai cum se numeşte asta la dînşii… în limbajul ista… de alegeri…

Promisiune?

Ei, promisiune! Amăgeală! A spus că dacă trec comuniştii, apu’ noi vă ajutăm, în viitor, să construiţi casa de cultură. Adică să facem reparaţie capitală. Asta o fost spusă la o adunare, la primărie, unde au fost toţi conducătorii bugetari. Da’ ei, svolocii, se ţin de cuvînt: n-au trecut comuniştii, nu fac nimic! Noi, în toate părţile vorbim, scrim ş.a.m.d. da’, nu se mişcă nimic. Conducerea care o venit azi, eu vreau să spun un lucru: ei mie îmi pare că mai mult o făcut  în scurtul ist timp (eu spun foarte serios), decît o fost aceia înainte la conducere.

Anume?

Ne-au finanţat şi o să avem şi costume, şi aparataj. O să avem încălţăminte pentru ansamblul Struguraş. Am cerut asta vreo zece ani la rînd. Mai vrem numai: să se facă încălzire. La noi vin foarte mulţi copii, da’ spre iarnă se duc. Noi trebuie foarte mult să schimbăm. Trebuie să avem o orchestră profesionistă de muzică populară şi dans, orchestră de muzică modernă. Un teatru profesionist. Măcar atît, deocamdată.

Ghenadie Nicu
4 ianuarie 2008

(4 vizualizări)

000-017   000-080   000-089   000-104   000-105   000-106   070-461   100-101   100-105  , 100-105  , 101   101-400   102-400   1V0-601   1Y0-201   1Z0-051   1Z0-060   1Z0-061   1Z0-144   1z0-434   1Z0-803   1Z0-804   1z0-808   200-101   200-120   200-125  , 200-125  , 200-310   200-355   210-060   210-065   210-260   220-801   220-802   220-901   220-902   2V0-620   2V0-621   2V0-621D   300-070   300-075   300-101   300-115   300-135   3002   300-206   300-208   300-209   300-320   350-001   350-018   350-029   350-030   350-050   350-060   350-080   352-001   400-051   400-101   400-201   500-260   640-692   640-911   640-916   642-732   642-999   700-501   70-177   70-178   70-243   70-246   70-270   70-346   70-347   70-410   70-411   70-412   70-413   70-417   70-461   70-462   70-463   70-480   70-483   70-486   70-487   70-488   70-532   70-533   70-534   70-980   74-678   810-403   9A0-385   9L0-012   9L0-066   ADM-201   AWS-SYSOPS   C_TFIN52_66   c2010-652   c2010-657   CAP   CAS-002   CCA-500   CISM   CISSP   CRISC   EX200   EX300   HP0-S42   ICBB   ICGB   ITILFND   JK0-022   JN0-102   JN0-360   LX0-103   LX0-104   M70-101   MB2-704   MB2-707   MB5-705   MB6-703   N10-006   NS0-157   NSE4   OG0-091   OG0-093   PEGACPBA71V1   PMP   PR000041   SSCP   SY0-401   VCP550  

Spelling error report

The following text will be sent to our editors: